atunci eram mică probabil
de aceea poate am vrut să fug
poate chiar am fugit nu am uitat prea repede
lumea ca o gură deschizându-se la privirea mea

mi-am făcut o vreme de lucru
cu mâna pe punctul de a se rupe a unei păpuşi chele
şi porţia pe sfârşite a puiului de găină mâncăcios

nu înţelegeau bunicii insistenţele mele
eram un copil!
spatele casei oferea multiple ispite
acele cândva-uri de care firesc omul se descotorosea
o fostă cană un fost capac foste culori foste senzaţii…

lumina se micşora
întâmplările se adunau în puncte minuscule
asemenea unor pistrui benigni pe care la început
nici măcar nu-i vezi mai mult îi simţi şi speri în ascuns
că a doua zi nu-i vei mai avea

deci, lumina se micşora
dâre lungi ca nişte păsări hămesite
acaparau sticla… vedeam jumătate de ochi jumătate de gură
franjurile mâinii stângi…


la un moment dat am tras linie şi am scris
foarte probabil la fel ca şi oamenii oglinzile se împărţeau
în bune şi rele frumoase şi urâte
mai ales bătrâne şi tinere

oglinzile se treceau odată cu ei
când captau lumina argintiul rochiei de mireasă
dimineaţa eternă în care holul maternităţii a fost degajat
de ţipătul vieţii şi drumul s-a desfăşurat fără limite
când brusc începeau să se umple
cu o mare de reziduuri desfiguratoare

punctul terminus şi lumina avea să sucombe
sub imperiul cearşafurilor albe



acum eram… mare probabil
mult prea mare ca să mai fug
în zadar încercasem o vreme
să şterg timpul ca pe o pată oarecare
sabotându-mi distribuţia uniformă
a fardului de pleoape


[am râs:
nu căutasem niciodată în vreun dicţionar
definiţia OGLINZII
fusesem cel mult
poetă.]