Un cuvânt magic
care împacă lumina cu întunericul,
albul cu negrul,
apa cu cerul,
pe mine cu soarta-mi nebună!
Respir uneori gestul trezirii
doar pentru a-mi implora somnul
să nu-mi mai țeasă monștri,
pe care apoi să-i mototolesc gheme
și să-i arunc zilei,
nesătulă de atâția monștri.
Uneori, îmi opresc gestul la jumătate,
doar să pot privi adâncul unei frunze-n zbor,
ori amețită de atât de mult verde,
să mă văd cocor!
Strigăt de războinic între două oglinzi
fluturându-și năframa printre pietre,
miros de orologiu surd, adulmecând
aburul de pe buze de copilă,
pișcă obrazul cerului
trezindu-l din siesta-i aurită.
Eu, dezastrul fumului și-al ceții,
pescărița care-așteaptă doar să fie culeasă
la cântatul cocoșilor.
Astăzi dezastrul a înfulecat
orice Faust, orice Diavol,
ca un buldog nesătul,
așternându-se mai apoi
la picioarele zeiței Artemis.
Am scos ochii mării,
să nu vadă dezastrul în care mă scald,
să nu-mi vadă cântările de orb
pierdut în frustrarea de copac neclintit.
Mă împart pe din două,
între noape și zi încingând prima
și ultima rază a veșniciei.
Zamolxis îmi trece degetul
peste buze arătându-mi aripa veșniciei,
întocmindu-mi totodată harta clipei prezente,
dar și viitoare.
Bendis mă naște-n clipocitul lui Istros,
dezastru al lacrimii cerului, slobozită
fără de vrere pe Tellus Mater.