La întâlnirea cu singurătatea
nu se spune niciun cuvânt,
clipele curg palide și pline de amar.

Privirea-i pierdută undeva departe
și-n mine rod în oase carii flămânzi,
ce-i simt zvâcnind într-un fior friguros.

Tu nu mai împarți cu mine teama
și-ți acoperi nisipul deșertăciunii
cât nodurile sunt nedesfăcute.

Eu nu pot să rămân în umbră,
pot încă să-mi amintesc și să scriu
până va dispărea îndoiala.

Acum se impune lăsarea singurătății
pierdută în peșteri.