în ziua care înainta precum râurile
întorcându-se spre matca fecundă
descompus în culori
sancho panza fu trezit de matrix
era un fel de albastră față brăzdată de albastru sânge
țâșnind dintre sori în mod accidental cotidian
lumina pietrelor albe de râu
-nmărmurea pe chipuri de morți
din timpul august cât le-a fost dat spre îngropare
oho
erau cu mult mai mulți decât evreii egiptenii
daniel dafoe în jurnal din anul ciumei îl roagă suprarealist
pe sancho să fie gata de ultimul selfie
să se așeze îndeaproape de gropile comune incendiate
cu trupurile încă vii
de la ieșirea în londra &de la intrare
până la ultimul gest miriapod al războinicului matrix-stafie
se descompune miracolul
se taie în felii
se așază în forme geometrice
se intră în viață în formă elipsoidală
locuiești într-un pătrat cu mușcate
într-un dreptunghi de care vezi bine
a avut grijă poliția gândirii să-l transforme-n cerc
în limita altora te afli oridecâteori te alungești
sau ești prescurtat notă de subsol dintr-o carte a nemuririi
în fond
rețelele de telefonie folosite de morții vii
se prăbușeau apoteotic
nu se mai știa cine la cine se mai gândea încă
dacă se mai cerșește înțelepciunea cu lumânarea pe ontice drumuri
întrezărindu-se apusul de dimineață
studiind structura emfazei precum starea de dezagregare
alergând în disperare pe dealurile din la mancha
unde ne este don quijote
unde ne locuiește
prietenii mei locuiesc în mine
& ei s-au stabilit în la mancha
după contururile –nnegrite ale depărtărilor
în oase nu se mai face frig
matrix a intrat în epoca mea & nu vrea să mai plece
în fiecare zi cu ploi speranța îmi mătură viața
prietenii mei au fost mulți
dar ei au plecat să foreze fântâni în la mancha
în adâncuri de cristalinuri baroce de sute de metri
se spune de acolo se mai întorc doar
semizeii sancho don quijote & matrix