doi îndrăgostiți își taie abrupt cărarea pe sub razele soarelui
în nările lor freamătă praf cu mireasmă de mentă și iasomie uscată
fiecare își duce mai departe glodul de pe tălpi
uneori li se pare că sunt altfel decât ceilalți oameni,
alteori li se pare că iubirea e un joc banal
bărbatul nu mai vrea să înțeleagă femeia, vrea să fie cucerit de ea,
cu toate anotimpurile ei
să o ridice primăvara, primăvara ei care îi răsare din piept,
pe brațe, să ardă vara amândoi, să se odihnească
atingându-i pielea ca pe o zăpadă,
să adoarmă cu castitate lângă ea cu veioza aprinsă

doamna aceea frumoasă din cartea Virginiei Woolf
citește și scrie scrisori ca pe niște pergamente transparente,
ca valurile înspumate sau ca gândurile rătăcite
la umbra unui gutui bătrân, într-o grădină cu toți copacii bătrâni,
unde ploaia cade dantelată în suluri de papirusuri vii,
cu poveștile care par a fi scrise ca pentru automate muzicale,
pentru sufletele noastre de păpuși cu dinți mecanici, cu ochi mecanici,
cu toate cele ce pot citi hârtia perforată și mereu aceleași melodii,
noi, ca niște personaje virtuale pe linia vieții unui zeu bărbat,
femei fără adresă care scriu scrisori fără adresă

alături, pe plaja chihlimbarie cu scoici sparte, doar pașii unei fetițe
își poartă nisipul ușor și copilul învață să citească și el
învață că lucrurile au nume toate,
în afară de stările sufletești care sunt numite uneori Mozart,
alteori Beethoven, alteori Chopin,
stările acelea sufletești cum ar fi vântul dinspre vest zvântând ploaia
din părul bunicii, alb și subțire, cu miros de levănțică și glasul ei moale,
cu dragoste și pace albă, citindu-i din nou povestea preferată