Suferința pierderii celor dragi
rămâne o rană permanentă în suflet,
o rupere în bucăți a iubirii.

Dincolo de lacrimi care ard inima
rămâne ruga smerită care se înalță
cu puterea arborelui vieții,
focul care se stinge încet și mocnește
în cenușa din vatră,
piatra încinsă de veșnicie
în munți și ape până la cer.

Ochii sângerează lumina
și se ascund sub genele căzute
ca la o pasăre rămasă singură,
timpul ne trece printre degete
și cafeaua dă în foc,
siguri trebuie să căutăm tărie
în timpul care nu iartă.