Eram încă în vremea când ploaia mă îndestula sufletește,
Nicio umbră de plictis sau de epuizare a combinațiilor emoționale,
Schițam liniile lui Rafael cu vârful degetelor, în imaginație,
odată cu linia melodică
A concertului numărul unu pentru pian și orchestră de Chopin
Mai ales ploaia de toamnă

Toamna ploile cad mai firesc și mai puțin patetic, câteodată
Femeile fierb dulceață și pun murături sub umbra unei ploi
Care îmbracă orașul și satele din văi

Era liniște
Nu înțelegeam de ce oamenilor nu le place liniștea
Cea mai albă tapiserie de sunete suprapuse mental
Iar ploaia doar un adaus între ițele țesăturii
Întotdeauna liniștea ca o logodnică a luminii
Și fugind una de alta, Apolo și Dafne ...
Nu-mi pot imagina o rază albă fără adausul unui suflet alb

Era simplu deci
O ploaie dulce picurată și ușoară pe tâmple
Și răgazul de liniște înainte ca păsările să taie cu triluri văzduhul -
Oare nu ați dansat niciodată pe dealurile cu podgorii,
Beți de mustul toamnelor tinere și puternice,
Însă cu florile de câmp delicate aplecate sfios în vânt?

Micile bucurii suficiente ale vieții,
Ikebana pentru ochii luminați dinăuntru,
Omul cu degete de diamant încercând să rupă delicat distanța
Între sine și ceilalți
Fiindcă noi, oamenii, nu putem fi doar stele singuratice,
Suntem și grai și lut și zbor de Icar câteodată