albastră e marea, verde e pădurea,
dar îngemănat cu nebunia este roșul cârmâz,
de terracotta și sienna arsă al pământului

cineva a desenat o cicatrice pe degetul meu arătător,
nu a curs sânge, doar pielea subțire s-a desprins,
a dispărut fără urmă
și poate că atunci pământul întreg s-a clintit
cu un milimetru sau cu mult mai puțin
în timp ce eu pipăiam altfel o altă lume,
o hartă magică din lumea viselor mele
pe care scriam semne ce schimbau lumea celorlalți
sau poate că atunci cineva a desprins puțin praf
din petroglifele din deșert, întâmplător odată cu
ceea ce se scrijelea pe degetul meu

era ca și cum aș fi spus că cineva mi-a cerut să spun soare
și altcineva a simțit odată cu soarele de pe buzele mele
cum crește lumina
poate că eu eram harta, așa cum unele femei sunt văluri albe
pentru beduini, așa cum altele sunt poame sau vin,
antilope fugare sau scoarță de copac ascuns în inima pădurii,
sau vestale lângă focul din vatră
oare nu sunt femeile din toate lucrurile cele bune,
și tot ce e deșertăciune și tot ce e miez, visate de toți bărbații,
în vise de noapte și de zi?

unii spun că doar visăm și construim prin vise
marile ziduri și orașe, întreaga lume cu jungle și deșerturi
și umplem coșul cu fragi al precupeței dintr-o lume baroc,
cu toate culorile noastre din lumina ochilor,
noi, oameni învecinați cu nebunia de terracotta și sienna arsă
și roșu cârmâz al pământurilor mediteraneene,
sau cu nisipul roșu din Valea Lunii din Iordania,
calzi și moi precum lutul terrei sigillata, precum cuptorul bunicii,
sau cu terra rossa din La Mancha, lumea domnului Quixote
de odinioară și de azi, lumea noastră
cu asfințit și răsărit

și poate că femeile visează și ele...