Mereu în încordarea angoasei
Și la limita morții:
Teribilă soartă;
Însă, cu dor de har,
După multa Ta agonie
Te întorci iar să descoperi,
Fără a-ți da pace vreodată,
Că în general și în suspine culmile
Aceleiași nădejdi mângâi,
Oamenii sunt egali,
Fiii unui singur, unui etern Suflu.

Patrie tragică, ai învățat să te risipești
În orice discurs liber,
Și ai avut puritatea originilor,
Imaginile trecutului,
Noile, imemorialele rădăcini.

Dar în minte își fac loc acum popoarele
La care nu mai poți întoarce cu folos
Cuvântul inspirat,
Pe când Tu în inima Ta,
Mai generoasă cu cât pătimești,
Nu-l afli, și mai vrăjit
Cu cât mai mult îi ascunzi arderile?
De douăzeci de secole Te ucide omul
Ce neobosite însuflețiri renaște,
Umilul interpret al Dumnezeului tuturor.
Patrie obosită de suflete,
Ce va fi, izvor universal,
Când tu nu vei mai străluci?

Vis, strigăt, miracol spart,
Sămânță de iubire în noaptea umană,
Speranță, floare, cântec
Ce va fi acum când cenușa ne domină?


Traducere Nicoleta Dabija