curtea păstra urme colorate...
un fel de amprente disperate
de nu vor fi fost aripi de libelulă
prinse în goana sufletului de a se elibera

nimic nu anticipa sunetul cum nici cosmosul
acele începuturi vegetale hrănindu-se
cu multele răni camuflate
în nepriceperea sau teama
frunzei de brusture de a-și lua forma...
destinul generațiilor aducând-o conștiincios numai somate
în prezent
într-o vecinătate aproape aleatorie
sub tăișul zidului

atât de intimă mie!

vrăbiile erau la fel de nevrotice
făceau cireșii să crească în iluzii cromatice
sângele cocea fructe fără justificare genetică

întârziam cu inima exact sub ghilotină
chiar dacă arțarul în bătrânețile lui smerite
îmi arunca frunze tot soiul de semne

oamenii purtau cagule chipuri indescifrabile
călcau călcau călcau

cândva eram convinsă:
călăii existau doar în carte
și-acolo atât de formal... fără niciun pericol
o mână pătrunsă de dragoste închidea repede
cu floare de nufăr



nu se vedea mai nimic!

cu ochiul liber

toate erau la locul lor

într-o normalitate stranie.