agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-06-15 | |
(daca nu îl știți deja destul de bine, citiți înainte Luceafărul lui Eminescu pentru a înțelege mai ușor rostul următoarelor versuri)
Și clipe ce-ncepeau mereu… Mereu i-au petrecut. Erau feriți de ce e greu Și de necunoscut. Chiar nici destinul schimbător Părea că nu îi lasă; Căci el - viclean cutezător, Iar ea era frumoasă. Din îmbătarea de amor A nopților de vară, Apare-ncet câte un nor Și-ncet încet coboară. Căldura verii a pierit Iar toamna ce urmează, Lumina de la asfințit Pe codrii o așează. La geam ea nu mai sta Pe el să îl privească, Luceafărul cum lumina Și raza să-i vorbească. Dar Cătălin cel guraliv Și îndrăzneț cu ochii, Ca un copil obișnuit Privea la alte rochii. A venit și vremea când, Cum soarele se lasă, El a lăsat-o așteptând… Singură în casă. Iubirea ce-a promis dintâi De Cătălin e dusă. De vorbe fără căpătâi Ea a rămas răpusă. În coate-și razimă acum Suspinul între tâmple, Amarul își croiește drum Și sufletul îi umple. Pasul și-l îndreaptă iar La vechea ei fereastră, In sus, pe cer, cu gândul doar Luceafăr să zărească. Dar sus doar norii se roteau, Și-i învârteau privirea, În umbra lor îi abăteau Amarul și mâhnirea. Vorbea, privind în gol, Oftând de la fereastră, Îi spune că ar vrea din nou Lumina să-i unească. Apoi încet în pat sa-ntins Privind înspre oglindă, Sperând sa îi apară-n vis, Din raze s-o cuprindă. "Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează!" El asculta de după nori Tăcut, a ei chemare, Nu-ncearcă a se aprinde Și nici în jos să zboare. Nepieritoare-i soarta lui, Iar de-ar fi s-o împartă, Nu ar mai da-o nimănui Din cer să se despartă. Nici din adânc și nici din zări Nimic nu mai rotește, Iar din a haosului vai Nimic nu se ivește. Trecu o zi, trecură trei La geam ea noaptea vine Și vede cum deasupra ei Se sting lumini senine. Privirea ei îl căuta, O rază să-i revadă, Dar cerul nori îi aducea Să-i cearnă în zăpadă. "Cobori în jos, luceafăr blând Să te mai văd o dată! Îmi este chipul tău în gând Și-n inima mea toată. Eram neștiutoare-atunci Și nu putem pricepe Scântei din ochii tai adânci Sau rosturi înțelepte. Vrăjită-am fost de Cătălin, De vorbe-i ușoare; Un paj ce îmi spunea umil Cuvinte-nșelătoare. " Dar el în taină asculta, Tăcut, a ei chemare Nu-ncearcă a se arăta Și nici să se coboare. Fereastra negrului castel Acum e toată albă. Căzută-ncet de sus din cer Stârnind a iernii salbă. Pe după nori o strălucire Și ani de mii de clipe, Îi trec cu toate-ntr-o sclipire Croită din aripe. Sunt nori și umbre dedesupt, Deasupra-i cer de stele - Lumini, de jos - de nevăzut, Îl poartă printre ele. Luceafărul ajunge iar La vremuri de-nceput. În locul unde nu-i hotar, Nici rost de cunoscut. Acolo, în zadar, Mâhnirea își aruncă; Din negură se-ntoarce iar, Mai grea și mai adâncă. - "Hyperion, lumina ta E crai intre lumine. De ce îți vine a pleca Și te-ntorci la mine? " "Vreau să îndrept greșeala Și dorul de iubire, Să scap de năuceala Ce-i doar închipuire. Ascunde-o de a mea privire, Din minte să-mi dispară, Aș vrea sa n-o mai pot vedea, De ochi-i mă separă. Voințele-omenești, În lume le alungă… Iar glasul ei lumesc Să nu mă mai ajungă. " "Hyperion, a ta dorință Nu-i nouă pentru mine. Venit-au și-alți să plângă Dorinți ce nu pot ține. Nu pot să pierd iubirea Din locul unde nu-i. De se arată-nchipuirea, Nu-i loc de căpătâi. Întoarce-te, te-ndreaptă Spre locul tău din cer Și-acolo tu așteaptă Cuvântul ce-ți ofer. " În locul ce i-a fost menit Hyperion se-ntoarse, Din cerul cel nemărginit Lumina și-o revarsă. Trecu o zi, trecură trei Și primăvara vine. Iar din senin, deasupra ei, Nășteau lumini senine. Sclipiri în apă tremurau, Se aprindeau mai tare, Se strecurau fulgerător Și năvăleau din mare; Iar apa ce o adunau În cercuri se rotește, Și din adâncuri ridicau, Un falnic val ce crește… Lovește țărmul zdrobitor Și îl strivește-n maluri, În urma lui, hăulitor, Răsar într-una valuri. În aer se aprind văpăi De umplu lumea-ntreagă, Și din a haosului văi Prăpădul se încheagă. Se-nalță ape către cer, Acoperă pământul… Și munții tremură și pier, Iar marea e mormântul... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate