Stau închis în cristalul
armonizat cu spectrul luminii
de unde se vede
pielea înrourată a dimineții.

Privesc amiaza cum vine călare pe arșiță,
corp comun cu dudul din răzor
sub care pe o palmă de umbră
(unde pământul se lasă mângâiat)
patriarhul gliei seamănă o mână de vise
lângă pâinea cea de toată sudoarea.

Pregătit de drum lung
pribegește pe urmele țarinei
până la crepusculul sieși neînțeles,
se apleacă peste literele lui
ca peste ideea de mirare.

Dialogul dintre sapă și stele
mă învață să tac.