Mă încearcă tot mai mult o umbră de singurătate,
O tristețe amestecată cu disperarea.
În acest ținut al amurgurilor de vis,
Un arbore amețit de vânt și înălțime
Își frânge din ramuri și pleacă în pădure
pe drumurile de ceață ale serii.
Nici tu nu mai răzbați această liniște stranie
Cu pasul șters unde nimeni nu rămâne,
Simt cum lumina se înfiripă în gânduri
Și presimțirile nopții se adaugă așteptării
În care iubirea scapă de suferință.
Anii mei popsesc pe maluri șubrede
unde insomnii de lumină se pierd prin întuneric,
De ce mă mai întreb acum?
În ce spații voi înnopta în iernile geroase.