Mi s-a spus că sub această măgură e o cetate îngropată,
Dumnezeu a tras-o în adâncuri
când s-a stins ultimul rege puternic al cetății și seminția lui s-a risipit.
Viața e aidoma firului de păpădie
cu hainele ei colorate, numite iarbă, pădure sau mare
cu oameni risipiți peste tot, oameni din diferite zodii,
laolaltă cu peștii, șerpii și broaștele – frații lor de cruce.

Lutul de pe roata olarului s-a uscat de mult, dar albinele și acum
clădesc faguri și rândunicile își repară cuibul,
e o cetate care tace aici, sub picioarele noastre
și tu ești tot aici, închinându-te cerului și pământului, Matilda,
aceeași femeie dintr-un tren văratic, dintr-un timp văratic al nostru,

femeie cu brățări care zornăie, zveltă și cu pielea arămie,
cu gleznele la care se închină crinii sălbatici ,
cu apele ochilor clare precum iazul din copilăria mea.
Tu, care nu știi cine a fost regele de demult,
vorbești de parcă ai recita vechi leme și teoreme,
șoptești mari minuni de parcă ar fi despre perna pe care adormi,
sau preșul pe care calci după ce mâinile tale l-au împletit;

dar pare-se că l-am uitat, țin minte doar sunetul brățărilor tale
subțiri, din mărgele de abanos la mâna dreaptă…
Voi, femeile care vorbiți rar
parcă ați toarce ca o pisică atunci când întrebați ceva,
ca să nu fiți dezamăgite dacă nu vi se răspunde,
și adormiți brusc atunci când ceva nu vă place.

Mi s-a spus că sub această măgură este îngropată o cetate
și chiar sub casa ta, Matilda, vor face un șantier arheologic