și atunci
mâna mea caldă o să alunece
fără prejudecăți fără teamă
în fieful ploii necunoscute
doar închipuite într-o lume târzie
constant omițând să dea undă verde

visului

o să fie ca odată demuult
când m-a plouat prima oară
și caii sălbatici deodată acomodați
lentorii pașnice a vizitiului
m-au purtat vie!

nu mă născusem încă!

niște oameni nici prea veseli nici prea surghiuniți
primiseră binecuvântarea sufletelor rozalii de deasupra
și pământul se umpluse fantast de umbrele sfinte

îmi recunoscusem ulița
rochia nesfârșit de albă a Mamei!



cum spuneam...
eu o să am în spatele de copil
munți grei așa de frumos de dus
îngeri-libelulă niscaiva clopoței-minune
fântâna cu troiță și aurul dovleacului galben

o să trec nevăzută de privire pământească
toți ai mei o să mă vadă!

o să fiu

cu o sforțare jucăușă cât să ridic

lipsa de iubire a întristaților lumii