urletul vântului te face să-ți

pierzi auzul în această

vară comatoasă.

dinții din craniu pe care încerci

să-i lipești la loc.

despre ce dimensiuni vorbim

cele care nu ne iartă niciodată greșelile

cele care ne fac să cădem în genunchi.

suntem piese de schimb pentru lume

această matrioskă

îngropată undeva în pământ.


mă sinucid în fiecare zi cu imaginea

păpușilor fără dinți care nu pot să mestece

dar alții/ alții au murit demult

la fel ca ele

îmbrăcate în rochii de catifea.


și n-a durut.

de aici nu mai pleacă niciun tren

pentru că ar trebui să fie o gară

și nu e nimic.


mă sinucid în fiecare zi cu imaginea asta.

// păpușile mă urmăresc cu ochii lor vii.

clipesc de fiecare dată când respir.

ca și când m-ar auzi.



despre ce dimensiune vorbim

îngână ele ca și cum ar ști.//