agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-07-14 | |
timpurile oamenilor trec repede
trecutul e perfect, compus sau simplu, sau chiar mai mult ca perfect, deci nu se vorbește de rău, imperfect e doar timpul care se continuă sau se repetă, care ne strânge cu ușa o vreme, care nu se consumă, dar timpurile oamenilor par să fie mereu viituri, fulgurații, vin și pleacă iute înspre viitor, nu e loc de nicio floare, de niciun flutur, fiindcă toate dispar prea repede, ele vor fi dispărut deja când tu vei citi despre ele m-am așezat lângă o statuie și ea a început să fugă de pe soclu mi-era teamă că vor pieri chiar și bătrânii, de groază, când în lumea toată nu poți pune temei pe umerii niciunei statui, pe numele niciunei străzi, pe legământul niciunui mort, nu-ți poți afla un loc, căci locul se schimbă-n nisip și în sită, orice scaun pe care stai curge micron cu micron către altfel de praf am deschis dicționarul și a ieșit cuvântul ploaie și apoi curcubeu și ochiul lui Dumnezeu mă privea fix de deasupra tindei bisericii am deschis harta orașului și a ieșit strada Doamnei și apoi a Toamnei, focul ținut era strâns în lemnul stranelor mâncate de cari, apa ținută era strâns în roca muntelui aerul ținut era strâns într-o stea care încă nu murise iar eu țineam strâns între palme și genunchi tot lutul meu de om, asemenea sălbaticelor fiare și ierburi, cu unghiile mă pieptănam, cu dinții îmi rupeam unghiile murdare oglinzile se tulburau a ploaie, dar ploaia fugea mai departe, clipind din ochi fântânile furau din soare și nu mai vedeau chipul niciunui sinucigaș, apusul niciunui soare, cum ar fi femeia care se temea că timpul trece prea repede și praful din jurul ei crește prea mult și ea e constrânsă să își ducă veacul în lazaretul speranțelor pierdute apoi din nou fecioare preafrumoase, izvoare străluminate, ziditoare de primăveri, patimi și iubiri ctitorind veri fierbinți, amăgitoare tristeți ca fumul focului de toamnă și copacii psalmodiind în haine de chiciură și copiii care se îmbracă de sărbătoare dinspre trecut spre viitor și se agață de sfoara baloanelor colorate și de umbrele cu buline albe, și atunci noi știm că e timpul lor, care dispare prea repede
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate