Se întâmplă că mestecenii plâng
își ascund lacrima sub obraz
din toate puterile rădăcinilor
anotimpuri în șir
le tot culcă pe gând
să nu le plângă
căci așa sunt ei:
bărbați, nu femei...

Păsările, se întâmplă, să le vadă lacrima țâșnind
și țipă de parcă
le-ar călca cineva cuibul.

Atunci mestecenii se apleacă
până la pământ
să își lase lacrima, nevăzuți, neștiuți,
anonim și tăcuți
de pe obrazul lor alb pe umărul negru
al brazdelor
și așa primăveri, primăveri
ani la rând, până mor.

De-ar fi avut mestecenii ăștia palme,
să-și șteargă lacrima
nu ar fi fost marea poate,
niciodată,
nici Neagră, nici mare,
nici atât de sărată...