Aceasta este ultima mea poezie în vers alb
jurnal roz și galben de la spatele pe care mi-l ții dumneata
nu chemasem pe nimeni
aveam petale de bujori risipte pe amândouă picioarele
ți-o închin, ție, soldat necunoscut care
acum ți-ai dat jos ranița groasă de pe spate
pentru că e grea
ți-ai deșertat
merele și merișoarele
durerea altei femei care ți-a făcut un copil înaintea mea
un băiat
lasă-mă să îți scot din raniță arma albă
nu mai este pe nicăieri nevoie de ea
ostășia ta de apărare s-a încheiat
nu e nevoie să mai aperi nimic
războiul
de la tine din minte s-a strâns
ca
o floare uscată,
este desuet să te mai gândești că femeia nu te-a înțeles, azi
lasă-mă să îți umplu ranița cu prăjiturele cu unt și cu mure
să îți fac un ceai cald, pentru că ai de mers mult
ești plin de praf, dă-mi mie ranița aceea
e prea murdară, o să ți-o spăl pe-ndelete
și o să îți pun în ea prăjituri cu extra-unt și cu miere și mentă
dacă vrei și gogoși
ți-e foame? cât de sete îți e?
în pânza ei groasă și murdară nu mai încap
decât trandafiri foarte roșii
dă-le naibii de lupte și maimuțelor tâmpe să le dai
rost de stat acasă
femeilor
să râdă de inutilitatea oricărui gest de război
oamenii și maimuțele
au în comun
rolul de circ, orice femeie are circul ei,
de care trebuie să se rupă, dar mai ales libertatea
care este libertatea ta, când nu mai este nevoie,
pe câmpul de luptă, de tine, soldatule?
fiecare ostaș are nevoie de o femeie care să îl aștepte cu cina
când se întoarce acasă
și se întoarce din lupte
un bărbat revine, mereu, atunci când nu mai este
nevoie de el pe câmpul de intervenție
ea nu are nevoie decât de bărbatul acela
ca să îl mângâie
vrei un cal care să îți poarte în carul său, cu țăranii, tot pământul?
e greu!
vrei să îți ducă femeia pe căruțe
bulbii sfârâmicioși
și raze de soare?
ea a uitat de mult cum îți stătea cu obrazul
fără barbă
erai nebărbierit dar nici bărbierit nu te mai știe
ești plecat cam de mult...
dar glasul... cum să nu știe dacă îi atingea cerceii și perlele
și ca să nu mai deschidă televizorul vechimilor că erau vechi
se aburiseră
imaginându-și că soldatul în verde
trebuia să se
sature mai repede de vegheat dezertorii la focuri reci
și să dea
odată de femeia de dicolo de tâmpitul ăla
de ecran cu tub, care își cheamă acasă visatul și însetatul
doritorul femeii de vin
bărbatul îi seamănă
și cine dă cu pumnii acum în televizorul cu tub care își
pierde
din când în când imaginea, mira
cine e dezertorul cine este, de fapt, soldatul
femeia își prinde o floare roșie și mare în păr
cred că e un bujor
orice femeie dorește ca bărbatul ei să se întoarcă
acasă
să se sfârșească, odată, totul și un om bun să revină
dar bărbatul ei nu va lăsa războiul sau
femeia care l-a legat, mai demult
în timp ce femeia toarce pe războiul ei de țesut, familia, copiii,
viitorul, trecundu-le în pânză, și mă întristează pe mine
atunci, pesemne, eu, cealaltă femeie
nu te-am găsit niciodată
dar te-am aștept să revii
omule,
bărbat,

pentru că și tu ai fost, mai demult, soldat.