Să-mi împletești în noapte cerul
și păsări să îmi pui cercei,
când viața mi-o răscumpăr cu un cidru
și flămânzesc sub florile de tei!
Nu e destul,
să mi se-nchine îngeri,
genunchii să îmi sângereze rouă,
să mă regenerez din purpură de stea
să mor subit apoi,
sub secera lunii, cea nouă.
Deschide-mi cale,
prin munci herculiene
și pruncii i-aș ucide dac-aș vrea,
mi i-aș planta apoi ca pe semințe,
să încolțească, doar când vremea-i grea.
Nu e destul,
ca mâinile să-mi plângă,
când unde clipocesc în noaptea ta,
îmi sting lumina și n-o las să cadă,
într-o Dumnezeire falsă,
care nu este jertfa mea!
Tu spune-mi că-i destul,
când sfinți din ceruri,
urcând abrupt pe culmea unui nor,
se risipesc fără regrete-apoi
în negre hăuri, ca niște pitulici,
sub un polog de vreme rea.
Să cred că e destul
să scriu istorii,
când tu o cruce-mi pui la cap,
ori să mă îlăcrimez cu smirna și otrăvuri,
mocnind foc viu într-o înstrăinare grea.
Nu!
Nu e destul,
pace să-mi fii în dimineți apuse,
când cerul este streașină la case,
când gândul îmi despică-n nori crevase,
cu Dumnezeu să stau în tihnă la o masă.
Nu e destul,
ca Zeus să-mi despice cerul,
Apollo să îmi scrie-n tihnă poezii,
Hermes o liră să îmi născocească
și Hera să îmi dăruiască fii!
Nu e destul,
Oracolul s-ascult ce spune
și legii lui slugarnic eu să-i fiu
și nici în tunet, să-mi înăbuș vise,
ori în vâltori albastre pe veci să mă afund.
Este destul
ca soarta, să o înfrunt războinic
și-n țeapa nopții să o trag de-aș vrea,
încet și pe-ndelete sub bolțile păgâne,
trecutul să-mi îngrop, de s-ar putea!
Oare-i destul?