Pietrele se rostogoleau, ca un gând al pământului
iarba mustea într-o lume de spice
fumul șerpuia din hogeacuri și cădea peste sat
focul se oprea în coaja pâinii
visul se lipea de zorii din geam
mama îmi spunea să mă înalț în vârful degetelor
spre crucea cioplită din vârful dealului
să tai aerul dulce al verii în două
prin merele coapte, prin frunze
să-ncerc
îmi sprijineam fricile de fruntea ei
îmi sufla în pași, de parcă ar fi aprins iar și iar focul de pâine
îmi sădea în drum flori de-acasă
să nu îmi fie prea dor
cel prea dor cu mâna albastră
mă legăna în balansor,
mă țineam ca de o lumânare
pe care o aprindeam în nopțile ce
mi se rostogoleau, ca un șarpe din altă grădină
în albia florilor mele
de partea cealaltă timpul ținea o mână de clipe
balansând încolo-încoace
ba eram un copil cu vise prea mari
ba un bătrân cu un munte de dor
mă sprijineam de sat, ca de un halou
când cădeam.