E rece-n jur, sunt geamuri și e sticlă,
Odaie îmbrăcată-n porțelan
Pictat de mână tremurândă, pâclă,
În colțuri vin frânturi dispre tavan.

O ceață densă, grea, de sus coboară
Învăluind lumina în delir.
Am fost sau poate îs imaginară?
Trăiesc sau mi se pare că respir?

Incoerente poze se destramă,
Tot proiectând al lor vechi conținut
Pe-o albă tablă vise să aștearnă
Cu negru scris căzut din absolut.

Și fug și țip și din odaie
Încerc să ies ca să pot respira.
Cu suflul întrerupt de vâlvătaie
Mă zbat de jos să mă pot ridica.

Din ochii zbuciumați de-atâta frică
Șiroaie-mi curg, dar nu le pot simți.
Mă-mbrac-o rază ce din cer abdică
Nu pot s-o văd, dar parc-aș presimți.

Și din imensa goliciune seacă
Mă trage-afară ca dintr-un cavou.
Acum e cald și visul se îneacă,
Trasând a sale linii pe-un tablou.