Ajung atâtea vești din miez de nucă,
se coace-n verde-palid ochiul ceții,
că-n mugurul de taină-al dimineții
mă răscolește pasul de nălucă

al visului c-am fost printre poeții
cei mai răpuși de pohta zăbăucă
de-a se uita, cu dorul lor de ducă,
la marginea trecută-a tinereții.

Ci-n tropotul de zori fără măsură,
ca un pândar al darnicei calești,
ascult cum crește-n mine barba sură

că nu-mi mai vii, că nu-mi, că nu-mi mai ești
și pașii tăi prin mine/pe trecură.
Când tu n-ajungi, ajung atâtea vești…