singurătatea cade peste oraș cu gura-n jos
hămesit norul de miazănoapte stă la colț
și-i vine să verse fierea unui timp închis
ceasul de la casa de cultură sparge aerul la fix între ore
mai toate clădirile par torturate de vaporoase suflete fără somn

un satâr de viață taie forma rotundă a timpului în sacru și profan
de acolo ies perechi desculțe
se adăpostesc în cealaltă emisferă
pentru a umple golul cu credință

în genunchi regina nopții blagoslovește pacea
cu mirul florilor de curte
un sentiment se risipește încețoșat
inadaptabil limitei ramei în care picură argint de lună

cineva adună cioburile