Îmi imaginez că planeta este un bol de cristal
Pe care cineva-l întoarce când vrea
Și-atunci cad fulgi, mulți fulgi, chiar și-n camera mea
Uneori răzbat din acel univers închis, închistat, orfan

Nici azi nu sunt îndeajuns de mare să renunț la scamatorie
Îmi face bine. Și atât!
Și mă-ntreb totuși dacă nu eu sunt omul prins între nămeți
Care adună lemne, face focul, chiar dacă-l dai peste cap
El zâmbește din orice poziție
Oricum m-ai răsuci rememorez amintirile cu tine
Pe fondul aceleiași zile, aceleiași melodii
Astfel încât dacă m-ai întâlni subit pe stradă
Am să răspund corect, promt

Am amintiri numai de nota 10

N-am să renunț la romanul acela de dragoste
Pe care l-ai început pe pieptul meu la Verona
Am să-l continui și singură cu astfel de poeme
Pe care știu că le vei citi și vei înghiți în sec
Îți vei minți iubita că ieși după țigări
Când de fapt atunci când vei alerga pe scări
Vei dori să ieși din tine, să te lași în urmă
Așa cum lasă scrumul fumul care se ridică aiurea
În toate părțile, în toate părțile va fi iarnă
Și tu te vei pierde la fel de haotic pe străzi
Locurile acelea de dat cu capul uneori sunt greu de găsit
Îmi pare rău, întoarce-te la tine, stoarce-te până la piele
Până te uiți, până dispari o vreme

Și mă-ntreb totuși dacă nu eu sunt omul prins între nămeți

Mereu căutam un loc pentru noi, un oraș, o garsonieră
Sau măcar un corp părăsit pe care să-l resuscităm și-n care să dormim
Și-n care la un moment chiar ne găseam orbi, disperați, poticniți
Eu ca de obicei aveam coarnele iubirii înfipte bine între omoplații tăi
Și mă smuceam ca-ntr-o piedică cu multe cătușe, fiare
Unde erau prinse cele vinovate, cu moravuri ușoare

Ce timpuri…
Ce mai faci?