Rost adâncesc despărțind ca o vână de gând
între cuvinte un fir de apă care trece curgând
căutând cale printre crăpături din pământ,
șarpe despletit de umbre, șoaptă fără cuvânt.

Și aștept zorii să albească la tâmple, să poarte
priviri ruginite pe sticla ferestrei din noapte
ca să trag din gura lor setos ca dintr-o fântână
cu ciuturi de lemn apa pe care o poartă în vână.

Șiroaie, apa vie să-mi curgă pe barbă, pe piept.
Buze să-mi sărute verde buza lemnului sterp.
Să mi se înrădăcineze sămânța vieții în gură
rostuind rădăcini adânci și fără nici o măsură.