agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-09-19 | |
Sufletul meu. Te chem la spirala din veac;
Concentrează-te asupra ascensiunii, asupra meterezelor ruinate, care se sfărâmă, asupra aerului sfârşit al aştrilor, asupra stelei ce fixează polul ocult; canalizează fiecare gând rătăcitor în faza în care gândirea se împlineste: cine deosebește sufletul de umbre? Egoul meu. Spada consacrată, pe genunchii mei, este a lui Satō, veche dar intactă, încă tăioasă, încă precum oglinda, încă neîntinată de trecerea secolelor; acel înfloritor brocart, acum uzat, din mătase, sfâşiat parcă din rochia vreunei curtezane, răsucit în jurul unei teci de lemn, zdrenţuit, el mai poate încă proteja searbăda podoabă. Sufletul meu. De ce păstrează omul în fantezia-i, când nu se mai află-n floarea vârstei, embleme ale iubirii şi războiului? Gândeşte-te la noaptea ancestrală care poate, numai de imaginaţia ar disprețui lumescul, şi cugetul rătăcirile-i de la una, la alta și la toate celelalte, să elibereze de povara morţii si a naşterii. Egoul meu. Al treila din spiţa sa, Montashigi, cu cinci sute de ani în urmă o creă, în juru-i numai flori din cine ştie ce brocart – purpura inimii – şi toate acestea le văd ca semne ale zilei, in faţa turnului, al nopţii emblematic, şi invoc, precum soldatul, privilegiul de a săvârşi, încă o dată crima. Sufletul meu. Plinul acestei faze se revarsă şi picură prin fluxul minţii până asupra-i se abate chinul surzirii, al muţirii şi-al orbirii, încât judecata nu mai distinge eu, a fi, de eu, a trebui, eu cunoscator de eu cunoscut altfel spus, tinde spre Cer; doar cei plecați pot fi iertati, dar cand o gândesc, limba-mi e de piatră. II Egoul meu. Fiinţa vie-i oarbă şi-şi bea stropul. Şi ce dacă sanţurile sunt mizere? Şi ce dacă trăiesc totul înc-odată? Să înduri truda maturizării; umilința infantilităţii; chinul tânărului care bărbat devine; barbatul incomplet şi durerea-i se înfruntă strâns cu stângăcia-i; dar bărbatul complet între duşmani? Cum în numele Cerului poată să fugă de-acea forma sărăcită, degradantă, pe care oglinda ochilor răutăcioşi o reflectă-n privirea-i, până când, la final, crede ca-acea formă-i a sa? Şi la ce serveste fuga, dacă onoarea îl găseşte-ntre rafale glaciale? Ma mulţumesc să retrăiesc totul, de mii de ori, de-ar însemna viaţa s-arunc în cuibul de ouă de broască a râpei unui om orbit, un om orbit care-i loveşte pe alţii-asemenea; Sau în cel mai roditor şanţ, nebunia ce o face omul sau trebuie să o îndure, de ispiteşte o femeie mândră, nedemnă de-al său suflet. Mă mulţumesc să caut izvorul fiecărei fapte, gest sau gând; măsoară totul, îmi iert totul ! Când cineva ca mine nu regretă atât de dulce e plăcerea în suflet încât trebuie să râdem şi să cântăm, şi tot ceea ce există ne binecuvântează, iar tot ceea ce privim binecuvântăm.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate