la marginea orașului sării statuile, pirul și pălămida, mușuroaiele de cârtiță
îmi plec grumazul ca un cal alb cu frâul strălucind de sudoare
pășesc printre cântece și flori întârziate, simt că tresalt cu colțul inimii,

în spatele meu stă pe loc o statuie de nisip și umbra ei rotitoare
din zori până seara
ar fi de-ajuns să sufle vântul, să bată soarele să se usuce, să se sfărâme
eu merg mai departe

cineva a lăsat drept știre faptul că ne iubim, noi, oamenii