Îmi pare că, pe plaiuri, trece-un bade,
cu trei sute de oi, și câni, câți sunt...
Ni-s mândri, ciobănașii, plaiuri hâde,
se-ntind, întunecate, rând pe rând...
Va mirosi zăpada, poate mâne,
peste o săptămână-a fi, ningând
Crăiasa lumii, tinereaua, țâne
cosița galbină și grea, curgând;
ca Vasălie, nu e, altul, june,
cu oile, să urce-n stâni, mânând
jurcane, oi, și cel din urmă câne,
care-l va plânge, pe Vasile, dând
de știre, celor care nu știu, țâne
să spui de-i viu, de-i mort, mânând
trei sute oile și cel din urmă câne
și cea din urmă oaie, suspinând...
mioara stă, ciungită, -în plâns, rămâne,
c-a auzit, un șuierat, bătând
e ura ochiului șiret și fierea bând
și-l scuipă pe Vasile, și e gâde...
cu ochii mei, la el, iar, rămânând...
aud un fluier, nu mai poate râde,
ci, lângă mâna-i dreaptă, suspinând,
eu, un cioban ciudos, eu sunt, Hamude
și mă lovește, hâtrul, iar, un gând:
să-mi dai tu oile, și cea mai bună pâne!
că te-or găsi în vale, -n sângi`, zăcând
cuțâtul mieu te va străpunge,-n vâne
și-ți va răpi, cel de pe urmă, gând
e cărturarul, cu cojocul, râde
de-acei care, glumind, la foc, zicând,
i-au pus ciobanului gând rău, în râne,
spre-un rai, stă oaia, cu un vis, gătând,
Crăiasa lumii se întoarce, mâne,
să-și primenească florile, pe rând
se va mâhni zăpada, ca un gâde,
înspre ciobanul, ce-i de dor, flămând,
o vede-n vis, ea, pe la stâni, rămâne
să-l cheme pe Văsile, sus, c-un gând...
zăpezile-s de foc, a sânge țâne
câmpia și cu muntele, curgând
e sângele ciobanului, de mîne,
și seva vieții lui, alunecând...

O mioriță molcomă îl cheamă,
nu te zori spre noapte!, că au gând
să te sugrume, mîne, ține seamă!
și sângele să ți-l împrăștie pe prund
trec păsările speriate, bag de seamă
că ciobănașul tremură, vin bând,
așteaptă iar zăpezile, ce prind să geamă,
din următorul anotimp, căzând.
în mintea lui, Ileana se destramă,
și se arată, iarăși, spun, visând...

E mândra sa, o fată fără seamăn,
în sat, și-n breasla stelelor, curgând
la pieptul ei, de-i iarnă, o să geamă
și-i va cuprinde sânul, cu un jind,
pe coapsa ei, va adormi, cu teamă,
dar nu e alta, ca Ileana, când
își prinde părul sus, cu o năframă,
și-i cade părul galbin, în șuvițe, blând
pe pieptul lui, cu peri, ce se blesteamă
din cerul rece, înnegrit, căzând
că-l vrea Crăiasa, sus, în lumea-mamă,
unde stau stele și ninsori, zîcând,
c-o altă mândră, mai frumoasă,-l cheamă,
Ileana lui nu l-o uita nicicând.
tu, mândruleauă, draga mea de seamă,
cu talpa vie, pe pământ călcând,
căci arde încă focul, trec pe-o ramă
frumoase oile spre mini, curgând,
priveliște spre sufletul meu, geamă
tot cerul, și cu oile, suflând...
deja, e sângele în ele, și în coamă
de munte, unde oi zăcea, clipind
unde-oi lăsa din oase, către vamă,
unde-o fi plin de sânge, roș curgând,
căci sus îmi e Crăiasa, și o mamă,
care m-așteaptă ca să viu, să cânt...
de mila mea, și-a ei, mă prinde-o teamă
că mă voi ști, prin moartea mea, trecând...
prin ghemele dulcege, de aramă,
și seva mea, prin toate-alunecând...

Îmi pare că, pe plaiuri, trece-un bade,
cu trei sute de oi, și câini, câți sunt
departe, o femeie, plânsă, cade
Ileana cată, în șiragul ei, mărunt;
mătăniile-o mint, spre nuntă șade,
sovonul ei, pe frunte, cu-amănunt,
îi povestește nunta, ce nu cade
și-l crede pe Vasile; e în prund;
și o așteaptă, doritor, să-i cadă
la pieptul ei cel tânăr și fecund
să o iubească molcom, ca o zadă
pătrunsă de-îniernitul furibund
când stropi se fac, de-odată, în zăpadă
și totul pare-un strop de rai imund
ea e Ileana, și nu știe multe...
spre sânul ei, durerea să-mi ascute...
pe fruntea ei, sovonul e mărunt;
de nuntă niciodată, n-o să vadă
cum eu, încet, în moarte mă afund
ca într-o nuntă mare și nomadă
mă ia la ea și, tot mai des, m-ascund;

e sângele ciobanului, de mîne
și seva vieții lui, trecută-în pîne...


Cu un cuțit, mi l-au ținut în sânge,
Mi-s lacrimile goale, rând pe rând...
Spre el îmi duc picioarele nătânge,
stropii de sânge mi-i culeg, prea crunt!,
pe drumuri, miresuța lumii curge
unde nu pot ajunge, și nu sunt,
un vânt tăios, ca un cuțit, m-atinge
la piept îmi țin mătăniile, le vând,
pe-o sărutare și pe-un dor, ce plânge,
din fluierul lui Văsălie, lin...
Și cred că moartea l-a luat, puțin...
Și la momit, cu pâine, și cu vin...
Cu trupul lui dedat, acum, pe-un chin...
Din trupu-acum mult vlăguit, zăcând...
E seva vieții lui, și-alunecând...

Îmi pare că pe plaiuri trece-un bade,
cu trei sute de oi și câini, câți sunt
Sus, îl așteaptă maica-i, cum se cade,
și o Crăiasă, pe-un bărbat chemând...
îmi pare, că spre plaiuri, trece-un bade
iar umbra lumii, peste umbra-i cade;
cu o Crăiasă, umbre, iar, lătrând...
din seva vieții lui, viață luând...