S-au înmulțit poeții și nu-s de noi departe.
Toți „bat la poarta vieții” visând eternități;
Ei sufăr când pe dreapta și când pe stânga,'n parte,
Sau sufăr mii de ofuri pe orișicare părți...

Nici n-ar putea să tacă de câte au în minte.
Tone de cărți s-ar umple cu ce-a scris fiecare;
Toți vor să știm de ei, să-i luăm pe veci aminte -
Și fiecare vrea să fie cel mai mare!

Nu-i rău că se întrec ca într-un meci cu strofe,
Fiindcă noi, cititorii, putem să-i comparăm.
Unii scriu fain, chiar bine, dar alții - catastrofe!
Și-n plus, le bagă-n cărți, iar noi... le cumpărăm.

Un cât de cât, și asta-i acolo-un beneficiu
Ce-i dă, în plus, și-un nume plăpândului poet,
Dar nu-i de râs, că unii-și repară deserviciul,
Și după-un șir de chixuri, devin un demn Poet!

Nu-i simplă meserie s-alambichezi cuvinte,
Să operezi cu rime, măsuri, ca-n farmacii,
Și din cântarul minții să spui ce mai 'nainte
Niciunul, niciodată, n-a scris așa magii.

Însă problema-i alta: că toți se cred dibacii,
Toți vor ceva să-ți spună - și nu contează ce !
Din cauza pădurii, nu se mai văd copacii...
Când să-i citești de-a valma să dai de CEL CE E ?!

Și totuși, totuși, totuși.... Din câți azi se perindă,
Doar unul va să fie, din gloată, cel mai mare,
Chiar dacă-acum ne pare-o micuță verde ghindă,
Din ea-un Stejar se 'nalță - cel mai măreț sub soare !

Glen Ellyn City, 12 oct. 2020