Orizonturile, ca niște ferestre închise,
tac și așteaptă lumina.

Printre plutirile lor cu privirea
întunericul caută să le cuprindă.

Cu îmbrățișări strânse își urcă adâncirea
prin ființa lor căutând nemurirea.

Mă uit de departe cum se întunecă-n zare
și cum lumina hrănește uitarea…

Ochilor mei nu de întuneric le este teamă,
ci de gândul cel dintâi al luminii care
le înflorește în carne.