demult îmi trăiesc moartea

pe fugă

iar în sicriul meu strâmt

s-a îngrămădit toată lumea

doar arareori mai deschid

o pleoapă de vis

să-ți admir nemurirea

iubirea ta e nebună

iubito

îți repet ca o mantră de somn

dar ți-am mai spus asta

prima oară când m-ai împins în sărut

fără colac de salvare

și tu mi-ai răspuns râzând

că a fost ultima

de pe raftul lui Dumnezeu...

te încăpățânezi și acum

să-ți lași inima

între coastele mele să bată

de parcă mâine ar fi Ziua Judecății

și n-aș mai ști să te regăsesc...