ferește-mă, Doamne, de frică, de morb mă feresc singur...

virusul ăsta a prins a deveni plictisitor
mă spăl pe mâini de existența lui, dezinfectându-mi cugetul
către imnul de lebădă oamenii albi îmi spun despre tăcere,
le răspund cu strigăte pe hârtie,
cuvântul zboară spre ochii tăi, cititorule,
nu mă judeca după muza puțină, femeie neputincioasă-n amor,
ci după amputarea de lene-a peniței

dimineața mă îmbrac spre trezie cu sinele
mirându-mă de existența încă unei zile în sângele încă revărsându-se
eterna femeie îmi face cafea, sunt mahmur,
în fiecare seară beau câte o moarte,
dimineața
chirurgical aproape îmi îndepărtez chisturile de covid de pe gânduri
și scriu
întru sperarea în tine, cititorule