atunci tocmai citisem ontologie
începeam să predic către pereți înțelesul
noțiunilor de timp și spațiu
și legam categoriile biologice de cele artistice și meșteșugărești,
din breasla veche a oamenilor cu istorii heraldice.

spațiul din noi și cel din afara noastră sunt lucruri diferite
dar poate că există o breșă în continuumul cunoscut,
undeva o poartă scundă între psihic și lumea obiectuală,
ceva care ne explică cum se scutură pământul întreg
atunci când un om suflă o păpădie.

spațiul înseamnă să despărțim lumea în obiect și subiect,
apoi în mai multe subiecte și obiecte
lumea în care dormităm mereu și ne atingem brațele și picioarele,
până când alunecăm unii în alții,
cu telefoane și internet fără fir, unul lângă altul,
uitând că stăm strânși ca sardinele într-o cutie,
fiindcă Dumnezeu a creat spațiul și ne-a separat unii de alții,
și ne-a dat case mari și mici, dar noi am rămas lipiți unul de celălalt.
și ne jucăm mințind că suntem îndepărtați,
ca să nu ne trezim că împărțim sarea și mierea și stomacurile,
că avem același sex la diverse ore ale zilei,
că mirosim aceleași flori și covrigi calzi din orașul vechi,
că pașii noștri sunt doar iluzii la unison
și doar uneori ne aducem aminte că putem trece la altă filă în calendar,
și mai dăm și peste vreun lucru nou-născut, fie de om, fie de altă stihie.