ARPEGII

Un cântec zvonește spre nu știu ce zare
Din tainice harfe pierdute sub lună
Suav se lovește de inimi și pare
Că-n piepturi vibrează pe fiece strună.

Și vântul întinde o mână spre ele
Arar, câte-odată, ce-abia le-nfioară
- Se urcă ecoul, solie, la stele
Adie nostalgic și trage să moară,

În vaer de clopot și lacom ascult,
Cum pomul tristeții își macină floarea...
Dar vântul îngână cu aspru tumult:
- Să mergem, prieteni, începe cântarea!...

Pe căi neumblate, în zările-adânci
Stropite cu sânge și flori nestemate
Spre piscuri ne mână, destinul, pe brânci
Și dorul amarnic de singurătate...

Noi trecem zănatici- trudiți călători-
Atrași de-o chemare ce vajnic răsună
Și-un cântec ne poartă, zvonit uneori,
Din piepturi de harfe pierdute sub lună.