pe brațe duceam o stea fumegândă,
ca un copac pătrunzând ceața era lumina mea, lumină de noiembrie roz.
brațele mele erau omenești și ochii de fată mare.
eram largă și luminoasă, mă simțeam copil și Dumnezeu
mă spăla de sare și zahăr, mă îndestula de hrană și apă
clipind din ochiul lui drept.

toamna începuse să aibă ceva real (obiectiv) în senzațiile mele vizuale,
ca și cum percepeam lumea din fața altcuiva,
ori poate lumea dincolo de oameni, nu doar pe mine așa cum fusesem odinioară.

dar cum altfel aș fi putut privi lumea decât prin lăuntrul creierului meu,
unde mă vedeam și pe mine respirând ca o broscuță imediat după ce m-am născut?

fiindcă prin pupile intra în mine o lume mică de tot și duhurile luminii
săpau cu acul cel mai fin și eu intram și eu în bijuterie,
o lume din care cineva fura sau adăuga
câte o floare sau câte o piatră.

zilele acestea am căzut odată cu frunzele și de acolo, din noroi,
lumea era cu puțin mai mult decât eram eu.
prin mine cineva se uita la lume și eu nu mai mă vedeam cu totul în oglindă.