Scrisesem pe pietrele cu mușchi verde eram în pădure
pe undeva
mă îndrăgostisem prin pădure pe undeva de un
loc cu izvor, unde mă odihneam, încă
frunzele lui erau scumpe:
soarele se strecura, aproape tot globul, printre copaci
îmi plănuiam următoarele cinci cărți și
îmi zisesem copacul acesta al meu
nu va fi niciodată un brad ci un anodin stejar falnic
pe care îl voi împodobi cu feminitate
și cu alte sfeștnice la fel de pâlpâitoare
în numele vechi al Stejarului
care ține, pe crengi, câteva zeci de miliarde de galaxii
și în numele divinității
îmi sărut, astăzi, coaja stejarilor
până
când stelele se arată în trup, și în foc, surâzătoare și foarte unice
e mult vânt, dincolo de pădure, și sunt ale oamenilor rozete
care prind vântul, cu poezie în el;
cât îmi aduce aminte, fiecare copac
și pâlcul cel înfloritor
de aici
și sunt, mereu, înspre Stejarul cel mare!
fiecare cupolă cu stele îmi pare de aici
de jos
un fel de întindere cu licurici
suntem mici-licurici
deja, mai mici decât licuricii
și de fapt e de-a dreptul o cupolă megapâlpâitoare
văzând stelele, blasfemiez că aș fi un licurici
și văd, dintr-o dată toată bolta și
doar eu îi cer iertare
nu sunt floare
iar de lucurici, mă tem, dar și de flori
pe lângă stejari, Stejarului aceluia mare, mă plec
ține un dans de stele aurii pe crengele vindecătoare
și am să umplu spațiile cu frunzele mele și omenesc mai puține decât stelele
pe care El le are pe crenge
poemul mi-l umplu
că-s frunze
și tot nu înțeleg mai nimic despre Copac, dar îl cânt
cu un fel de floare de iris foarte albă, navigând către stele,
căci e primăvară,
scrisesem pe pietrele cu mușchi verde, că eram în pădure
pe undeva
stejarul cel mare poate asculta: zvon
de foarte departe ascultarea sa era: zvon
doar unul: zvon
și toate șoptirile care abia pătrundeau, erau: zvon
dar câtă lună mă fac, și-apoi aud, din nou, zvonuri
căci: zvon nu este pentru nimeni
ci doar o vastă nebunie
care caută să Îl imite
și-L caută
galaxiile sunt o rânduială de cerbi prin pădure
în mâna lor frumoasă, frumoșii ne țin rânduiri
doar izvoarele sunt frumoase și au preț
sunt de cuarț
zvon
în rest, noi îl privim de departe
cândva cârpeam stelele și le aduceam lacrimile
să le adun, în pânze mari, ca să le sfințească
cerul și timpul
și se sfințeau,
fiecare pânză care le ținea era mai scumpă și cu diamante pe ea
nu căutam propriul bine dar îmi rămăseseră pânzele
așa s-a întâmplat.
dar copacul era foarte departe, iar pentru noi,

era foarte tăcut.


Alba Iulia, 18.11.2020...