Se întâmpla o ceaţă din aia
care le face şi pe molecule să
fie conştiente de ele însele.
Nu mai puteai vedea nicăieri
pietre; era foarte uşor să le
confunzi cu laptele ori
notele de subsol.

Izbucnise şi un război între
sângele de oriunde şi
mirosul fructelor peste
care nu călcase nimeni.
De aceea, oamenii nu mai
ştiau unde le sunt ochii, iar
picioarele nu mai transportau
muşchi şi nervi, ci idei care
uitaseră cântecul pentru care
s-au născut.

Aşa că toţi şi toate aşteptau
sunetul final, întâia melodie
capabilă să primească în ea
un întreg copac şi pe omul
de lângă el, prima cântare
pentru care urechile urmau
să fie mai mult decât o şosea,

Chiar dacă limbile pământului
încă aveau nevoie de biberon
şi, deloc ciudat, frunzele uscate
încă se pricepeau să cânte
cu demnitate.