mă obosește fiecare faptă bună-
un omagiu adus omului
ar trebui să par fericit
în genul mișcării emoția luminează acele grame de suflare divină

precum în filmele noir atrag răul
senzația este destul de puternică
în fața unui mormânt unde nu mai pot face nimic mă plec
până la pământul proaspăt bătătorit

miroase a șine de tren, a păcură arsă,
a peroane murdare pe care nimeni nu vrea să-și lase bagajul
oameni cu biblia-n mână îl împart pe dumnezeu sperând să trezească mila
trecătorilor
și dânsul a rupt pâinea cu mâna
îmi spune conștiința

pentru că nu merit nimic
mă aștept la
o ruptură contagioasă- iubirea înmulțește actele de violență verbală
oare câți bărbați norocoși nu se roagă pentru sfârșit

îmi pun mănușile înainte să te conving de necesitatea unui motiv
întemeiat
mă simt mai greu după această ultimă noapte
din dragoste
la supărare
știu că ai să mă spui la o mie
preferatul meu rămâne vinul roșu
semăn cu tata-
puțin da' bun!

mi-e frică să adorm
dacă mă voi trezi
în altă lume
încerc să-mi amintesc detaliile locului unde am trăit
ultima dată
ploaia mă purta pe un râu într-un coș de nuiele
auzeam copacii hotărând uciderea pruncilor
moartea și viața două distinse doamne șezând în tăcere mi-au făcut semn că pot continua
ceva mult mai puternic avea să golească bisericile

mă opuneam oricărei plăceri
de parcă răul ar putea fi și de altă origine