Țin în mână esența apelor care au curs
prin venele unei frunze.

Le simt cum au urcat din rădăcini până aici.

Numele ei îmi spune că a murit și că ceea ce a rămas
e întâmplarea de fi fost prinsă de o mână printr-o mișcare
sau, mai bine spus, de o privire care a uitat-o în amintire.

O amintire ce-mi e dăruită spre a fi visată
întreaga noapte până în zori.

Când spui frunză te gândești la verde.
Un verde care vine din negru
spre a deveni albastru marin
în care se zvârcolesc
bestiile adâncului.

Dar frunza vrea să zboare
și se umple pe sine de căldura luminii
îngălbenind, ruginind, ridându-se, subțiindu-se
până la fărâmițare.

Îi rămân numai acele aripi cu care plutește
aruncându-se spre pământul din zare.

Simt că țin în mână Învierea.

Ating foaia ei cum ating cu privirea
cuvintele cu care caut capetele norilor.

Trupul ei este o casă cu camere pline de cutii.
O așez să se liniștească deplin de-a dreapta vederii.

Oasele-i albe, ca niște cuvinte, îmi șoptesc
despre imaginea ființelor în care a trăit.

Cineva, și știu cine, i-a dat drumul să cadă în lume.

Eu încă aștept să îi simt mângâierea
cu care mi se va așeza peste inimă.