Ca dorul de moarte cad frunzele,
covorul ăsta de frunze e o expresie
care îmi sudează ţipete în oase;

expresia am învăţat-o-n a doua - am luat zece cu steluţă!
apoi am început să stau cu ea, s-o mângâi,
şi să-i mă dau de mâncare.

Sub covorul de frunze am semănat cu copilăria,
copilăria mi-a şterpelit creionul colorat dintre umeri,
şi-am rămas puţin şchiop de un zbor;
pe covor am sărit sus, sus, sus,
până-n palma lui tata,
dădea tare tata, dar tare şi capul meu,
că, na, flămând, flămând,
dar când vedeam uitând ce frumos era tata,
săream covorul strigând "mai dă, mai dă, mai dă!"...
Într-o zi, n-a mai dat,
mi s-a părut că-n covor s-a făcut gaură galbenă,
aşa, ca de cruce,
nu se făcuse,
aşa că i-am făcut eu una.

Apoi, din ochii EI au început durerile alea fierbinţi şi dulci,
alea cu legănatul râsului pe picioarele lui Dumnezeu,
şi zbrrr! ce zbor mi-am luat cu covorul,
zbor epic, miraculos, şi roşu, toate deodată,
zbor atât de zburat încât, în treacăt,
chiar mi s-a părut că am apucat-o de zâmbire,
dar na! În fond, cât poţi zbura
c-un covor găurit?
Fireşte c-au trecut ape şi pietre,
mi-am crescut ridurile firesc,
am poreclit fricile în fel şi chip: dragoste, foame,
trădare, părăsire, frig, dar niciodată om -
la o adică, un covor rupt are şi el religia lui
când înveleşte unghiile.
Da,
ca dorul de moarte sunt frunzele,
ca mine de-nfrunzit este dorul.