Valurile continuau să o lovească
Să-i țină palmele lipite de nisip
Să-i țină tălpile afundate în păcat
Să-i pedepsească inocența.

Dar nu o înfricoșau
Căci se trezea cu soarele să culeagă nisip
În care se afunda mai aprig ca râmele
Scoțând la suprafață epatantul.


Câțiva metri de mal o despărțeau
Și-i aminteau că are datorii
Că mare-i moștenirea ce-a primit-o
Ca cei ce i-au urmat și-i vor urma.

Spre cer privi înspăimântată
La norul care-njunghiat suspină
Pe fața ei, pastel de lacrimi
Aveau să-nece marea.