Cu copita de fier visul mă lovea în inimă.
și îmi risipea din ea flori androgine.

Poetizând, gândul se aduna în cuvânt
și din stânca lui despica apa firii.

În vis își imagina gânduri pe care nu le trăia
Și denumea depărtări care se despărțeau
în litere care nu își aminteau
condeiul ce le desenase.

Păsări înmuiate în timp adormeau.

Centaurii viselor continuau să lovească
cu umbra ciocanelor în inima din care zburau
în umbre parfumate în alte nuanțe de umbre.