M-ai întrebat cândva
ce mă face să mă dau jos din pat dimineața
un bun creștin ți-ar spune
că ploaia asta care se repetă
cu un tic-tac monoton metalic
ce ține loc de ceas
nu e altceva decât apa
în care cel de sus se îmbăiază
după ce a trudit ca un salahor
sfredelind în trupul de smoală al nopții
în încercarea de a ajunge
la lună și stele
un visător ingenuu în schimb
ți-ar zice că cel de sus
nu are nimic a face
e însăși noaptea cea care încearcă
să spele toată funinginea toamnei
depusă pe rochia-i de cleștar
pentru ca apoi înfiorând-o
în piruete grațioase din ea să cearnă
o ninsoare lustrală
făcând o lume din ce în ce mai imundă
să semene cu cea din poza
de pe ultima filă din calendar
eu unul
care mi-am pierdut credința și visurile
pe oceanele lui Rhinehart
ți-aș spune
că așa cum orice ocean își are insulele sale
așa și calendarul are
pentru treisuteșaizecișicinci de zile
doar douăsprezece ilustrate
pe care să ți le întipărești în minte.