e plin de coajă-n miezuri de uimire
cuvânt de leac fiind a neavându-l,
sicriele pândind din visul blândul
mi-e morb de toate cele în menire.
de Ață munte veci escaladându-l,
din ieri sucit un mâine să se mire,
trăim doar fără-n clipa de-azi murire
în Luntrea care ne așteaptă rândul.
în liniște ne năruim cu toții
tăcerile eterne suferind
iar apa vieții tot izbind în grind
furând secunde-s de lumină hoții...
pe întuneric zori divini vin însă
de lut nerămânând averea strânsă