Am risipit rug de iubire profundă,
Şi-am presărat atâţia paşi
Prin era noastră cât o secundă,
Devenită stea, pe cerul din Iaşi ...

Nopţile noastre au rămas intacte
Cu tot cu strigătele extazului tău,
Şi parcă sânul, la fel ţi se zbate
Animat de ritmul trupului meu.

Câteva lacrimi s-au desprins de gene,
Oglindind în irişi trişti, un semn
Al cenuşii care se mai cerne,
Peste iubirea-ngenuncheată de blestem.

A nins peste noi abundent
Cenuşa arderii a tot ce am putut visa,
Dincolo de incendiul iubirii scadent
Urmăm: eu, drumul meu ... tu, calea ta.