am început să cânt
nu mă auzeam de vacarmul sălii
mi-am zis
uite un popor de sclavi care numai în turmă își poate striga durerea,
nemulțumirile
disimulate în palmele
bătătorite
femeile uită primele de rușine
de aceea trupul lor ține la preț

am darul de a convinge
de parcă aș vrea să-mi recuperez nemulțumirile
timpul contează cât o cafea băută în picioare
mi se părea că merg prea mult cu mâna salutând un drapel
pentru care nu aș fi riscat
niciodată
din câți oameni am scuipat niciunul nu și-a întors obrazul

înseamnă că cineva a murit degeaba
înseamnă că suntem cu adevărat unici și nu ne respectăm
divinul
am crezut că obiceiul de fi primul o să-mi aducă bucurii
dar tot vocea rațiunii gonea boala din sânge

am vrut să-mi fac casa pe munte
a trecut un om dușmănos și a râs
să-ți pui un semn la carte să-l alunge
pe dumnezeu
nu-l crezusem atât de mult încât să mă jur

lampa ce ardea la intrare avea puteri tămăduitoare
asta până când vei deschide ușa unei femei
mormăia mama din fundul camerei unde fierbea tocana
din care nu apucam să mă satur

imaginea preotului era mai puternică
până la urmă am vrut să fur,
să mint,
tot socoteam ce viciu mai plăcut există pe lumea asta
și eu să nu-l fi deprins

poate noaptea îmi va răspunde într-un mod diferit
eminescu mă vizitează în somn
îi cer bani de țigări
până când liniștea se întoarce puternică
rămân rău în povestea pe care v-o spun
eu și felul meu de a iubi