//

când nu te mai vindeci e ca și cum ai scrie

pe pereții camerei tale

aceasta nu mai e camera mea.

te trezești înmormântat în mătăsuri albe

într-un pământ negru

reavăn proaspăt săpat.

dar nu ești moartă ești la fel de vie ca oricând

ai vise

pentru că dormi

visezi că răsare iarna ca un soare.

că ai lăsat




inimi și orhidee să se usuce pe pervaz

particule atomice

de la bombele cu hidrogen

aruncate cândva în deșerturile Americii



//


Ți-au luat de acasă trupul și l-au învelit

în otravă


cineva te-a dat jos din pat cu brațele, cineva cu brațe moi

cineva care știa ce se întâmplă cu tine

când dormi

te-a pus pe pervaz


împreună cu inima și florile

dar brațele îți lipseau


voiai să te strângă la piept

în loc de asta ele te-au împins în afară



o clipă doar și jos a fost liniște senin și pace

o clipă doar și totul a fost distorsionare

cum te uiți printr-o lentilă

opacă la soarele de iarnă


acum

un tren lung fără călători trece prin fața ta

se izbește de gară

și asta nu te mai sperie

ești în pământul moale și rece


îmbrăcată într-o rochie frumoasă

pe care ți-ai cumpărat-o de la Zara

ai stat singură în camera ta

și te-ai privit în oglindă


o clipă doar și brațele

te-au cuprins din nou


dar acum știai ce o să se întâmple

și ai rămas încremenită

și nu ai făcut nimic

iar

soarele de iarnă abia răsărea.