//

nu mai am de întins așternuturi

altcineva o face pentru mine.

se apleacă în fiecare zi și le netezește

perfect

din dorința de puritate și frumos.

le netezește cutele, le apasă grațios astfel

încât atunci când privesc

parcă văd o fotografie mișcată

foarte puțin de vânt.


eu doar trebuie să le întind pe o sârmă

să le fac poze ca să le țin minte.

cele albe pentru griji

cele bej pentru frică

cele negre pentru moarte.


există o mașină care le spală pe toate.


acolo se amestecă toata mizeria

dorințele mele pure și ordinea abstractă pe care doresc să le creez.

dar filmul rămâne în minte.

bumbacul care mă ajută să trăiesc e fabricat undeva

pe niște plantații întinse.


văd florile albe și ele se lipesc de retină.

văd ramurile verzi ale copacilor unduindu-se cu gingășie

deasupra lor, ca și cum ar vrea să le apere.


dar nimic nu salvează ironia acestui mod de a trăi.

în toate așternuturile visele mele sunt negre.

mașina de spălat vise nu funcționează.

aș vrea să pun pe altcineva să viseze în locul meu.

iar eu să stau pe fotoliu

să mă uit la cearșafuri cum se izbesc de

ziduri sub vântul puternic și soarele dogoritor.


rămâne în urmă acea fotografie puțin mișcată

în care mă bucur că trăiesc

în care mașinile electrice nu mai fac niciun zgomot

în care eu un copil apăs pe butoane și

totul

iese curat și perfect.


dacă e să mă gândesc

aleg utopia. aleg să merg pe stradă singură singură


și altcineva să fie încapsulat în griji și datorie.

aleg să alerg printre cearșafurile de toate culorile

dar mi-e teamă că într-un fel sau altul tot mă va învălui

frica ori grija ori moartea.