După ce frâng, neînfricate, linia orizontului,
crestele valurilor se pierd, până la urmă, în spumă,
vii strălucesc, o vreme, în bătaia razelor de lună
și-așteptă răsăritul pentru renașterea argintie.

Același destin pentru oameni: cresc și se-avântă pe creste,
își păstrează, un timp, echilibrul, îmblânzesc valul rece,
dar nu pot rămâne mereu la-nălțime, valul tot vine
și-i lasă-ncet în bezna adâncului fără de speranță.

Singur urci pe trepte de lumină, ele cresc din speranțe,
se-ntrețin cu fiorul din suflet, cu iubire nestinsă,
mai rezistente vor deveni odată cu timpul cărunt,
și, când va fi să cobori, o luminiță tot va rămâne.